Cheile Grădiștei Spartan Trifecta Weekend

Articol preluat de pe Facebook, un articol de Fülöp Csilla.

Azi: un semimaraton trail – pentru mine, reușit.

Atunci când alerg, reușesc să mă detașez de multe probleme, câteodată reușesc să am o continuitate (flow), care înseamnă o deconectare a creierului de absolut tot și de toate. Când ești numai tu, existența ta, bătăile inimii și picioarele, care urmează un ritm monoton, fără a te gândi la ele. Rareori reușesc să ating flowul, din cauza pericolelor cu care mă întâlnesc pe traseele unde obișnuiesc să alerg.

Azi n-a fost despre flow, totuși a fost o alergare superbă. Azi m-am gândit la foarte multe persoane, a fost un fel de meditație. A fost despre a înțelege ceea ce s-a întâmplat acum mai mult de 2 săptămâni la Cheile Grădiștei Spartan Trifecta Weekend.

În acest weekend trece trei săptămâni de la acea competiție. De trei săptămâni mă strădui să retrăiesc acele clipe, pentru mine, speciale, zilnic…

Fiecare competiție are, de altfel, farmecul lui. Și ca întotdeauna, nu vreau să le uit. De aceea mă bucur de fiecare dată, când primesc tricou, sau orice altceva, pe care le port, foarte des, peste tot, cu o mândrie, de parcă zici că e un colier cu cristale Swarovski.

În weekend trece trei săptămâni, de când am participat la competiția organizată la Cheile Grădiștei – Fundata, de către Spartan Race Romania, CEU (Europa Centrala). A fost o ediție, în care m-am îmbogățit cu două experiențe superbe: una ce mi-a curmat încrederea prea mare de alergător trail, și una care m-a ridicat din neîncrederea de putere ce o am în interior.

Totul a început în sala #12fitnessgym, cu Claudiu (îți mulțumesc mult). Aventura aceasta s-a început în primăvara asta, când părea că situația se cam relaxează, iar prin neașteptate, totuși un cunoscut concurs de alergare montană a fost anulat al doilea an consecutiv. Atunci ne-am hotărât, mai mulți din această sală, să devenim spartani. Pentru că putem.

Însă cum se întâmplă în era cea mai nouă a omenirii, era coviduț, prin neașteptate, și concursul Spartan a fost anulat din luna mai până pe toamna târzie. Iar ceea ce s-a întâmplat mie personal după această anulare, seamănă un pic cu o casetă, a cărei bandă a fost înfășurat de către casetofon (pentru cei cunoscători).

Pentru cei necunoscători, concursul SPARTAN este un fel de alergare, sau mai bine zis, sport cu obstacole. Are mai mult de trei probe:

– Sprint (5km cu min.20 obstacole)
– Super (min. 10km cu min. 25 obstacole)
– Beast (min.21 km cu min. 30 obstacole), probele de Trail Run, Hurican Heat și Kids Race.

Eu am ales Sprint-ul, pentru că obstacolele îți solicită foarte mult mușchii umărului, pieptului și partea de spate, unde eu am lipsuri mari. În mușchii picioarelor am încredere din cauza alergarile multe, iar restul le antrenez când vreau să fiu văzută fitgym-mama (cum îmi zic unii).

În orice caz, timpul parcă zbura, iar competiția se apropia cu pași repezi, iar eu aveam lipsuri mari de antrenamente. Am reușit în ultimele două săptămâni să fac cu chin 10 flotări corecte și de patru ori tracțiune (hehe, cu ajutorul coardei elastice), și cam atât era pregătirea mea, pentru pregătirea mușchilor upper body.

În aceste probe sunt și obstacole obligatorii, pe care dacă nu reușești să le depășești ești eliminat din concurs. Sau o altă caracteristică a acestei competiții este penalizarea cu 30 de burpeesuri, dacă ai picat vreun obstacol. Iar eu, văzând că tracțiunile și flotările nu prea-mi merg, m-am axat pe burpeesuri, și parcă deveneau mai respirabile acele 30 de burpeesuri dintr-o dată, făcute de mai multe ori pe zi. În orice caz, în acele zile de antrenamente nu prea aveam nevoie de încălzire în casă, eram întotdeauna transpirată.

Îmi era teamă. Aveam încrederea scăzută, și parcă alergarea îmi era mai dragă decât oricând. Îmi era dor de o alergare cu oameni dragi. Încrederea scăzută în puterile reale ale mele, încrederea prea mare pe care o aveam în alergare, și dorul de a alerga cu oameni faini m-a condus să mă înscriu în ultimul moment și la alergarea montană Spartan Trail, de 10 km-i, organizată tot de ei, tot la Spartan Race Romania, Cheile Grădiștei. Nu credeam că voi reuși proba de Sprint, și mă cam incomoda faptul, că poate nu ajung acasă cu medalie. Așa am avut două concursuri: una sâmbăta, una duminica.

Spartan Trail Run 10 km – sâmbătă, 13 noiembrie, start: ora 9,20.

Prietenii în alergare m-au luat cu mașina lor de la cazare (o cazare cât o spa, superbă, în Cheile Grădiștei – Moieciu, Casa Aron), și ne-am deplasat împreună la fața locului, cam 5 km cu mașina, până la platoul Cheile Grădiștei, locul competiției. Ne-am făcut check in-ul, cu toate lucrurile obligatorii înainte de cursă (coviduț, nr. de participare, încălzire). Eram fericită, încrezută – chiar mult prea mult, și mă bucuram că pot să fiu de față, pot să alerg acest concurs. S-a dat startul, iar eu am început cu viteză, mândră, parcă credeam că sunt superstarul competiției, doar îmi merg 10 km-i ca-n filme, doar e rutina, aproape zilnică, a mea. După un kilometru, a doua urcare, cu pantofi neadecvați (aleși prost, dat fiind faptul că pantofii sport trail erau în camera de hotel) și zăpadă, a început starea de epuizare a mea. Trăgeam de mine și nu înțelegeam despre ce este vorba. Nu-mi mergea. Mă simțeam deja obosită, parcă alergasem deja 20 de km-i, nu-mi găseam ritmul, nici măcar poziția corectă a corpului în alergare. Aveam înțepături în abdomen, care se muta dintr-o parte în alta, iar cel mai straniu era, că se muta și pe partea de sus a toracelui, în umeri. M-am tot gândit, oare ce s-a întâmplat, cum de aproape trag după mine picioarele și nu picioarele mă duc înainte.. Și atunci m-a ajuns din urmă Julia . Era ca o gură de aer curat, sau oază în deșert. M-a liniștit prezența ei în nebunia mea, și multele întrebări pe care le aveam în acel moment. Cum urcam împreună pe o porțiune mai abruptă, deodată am înțeles: cel mai mare inamic a mea în acel moment era lipsa aclimatizării, și încrederea prea mare – adică așteptările mele prea mari, nerespectul față de acele 10k.

Traseul, de altfel, era de vis. Cu o dificultate medie, avea porțiuni de toate: asfalt, pietre, urcări brutale (aproape m-am cățărat pe stâncă pe patru labe), coborâri pe pătură de frunze, căzute și înghețate în pădure, deci era și tehnic. Toate aceste dificultăți însă erau compensate de creasta Piatra Craiului. Să alergi în așa fel, încât să ai sub nasul tău Piatra Craiului, e divin. Nici in vise nu mi-am închipuit, ca voi trăi acele clipe. Privind înapoi, îmi amintesc cu mare drag acel moment, în care, prin chinul meu, mi s-a deschis acel peisaj de munți, stânci înalți.

Pentru mine această alergare a fost despre respect, despre prietenie, despre echipă. Am mai avut alergări mult mai grele decât Spartan Trail 10K, poate de aceea am avut această atitudie/tendință de a subestima acești kilometrii. N-am respectat concursul îndeajuns, iar Júlia și cu Zsolt mi-au arătat o lume pe care în ziua de azi o cam uiți: fair play-ul și acceptarea necondiționată. Am devenit o persoană mult mai bogată datorită lor și am învățat multe în aceste puține 10 km-i. Sunt foarte recunoscătoare pentru acest fapt lor, dar și concursului. Medalia îmi reamintește de fiecare dată învățătura asta. So happy!

Spartan Sprint (min. 5 km, min. 20 obstacole), duminica (14 noiembrie), start: ora 15.00

După învățătura, zic eu, cruntă, din ziua precedentă, ziua de duminică, cursa de care îmi era o frică teribilă, am început-o cu un streching nemaipomenit și meditație în camera ce m-a găzduit și în care mă simțeam ca acasă.

Dimineața devreme m-am deplasat cu echipa de spartani – în devenire, echipa #12fitnessgym, încă o dată pe platoul Cheile Grădiștei. Era frig, dar peisajul fabulos: stânci înalți, acoperiți pealocuri de ceață, soare, vânt geros (Cheile Grădiștei fiind așezat în îmbrățișarea dintre Piatra Craiului și mț. Bucegi). E o bază sportivă la aprox. 1300 m altitudine, unde se află singurul biatlon din țara noastră.

Echipa noastră avea starturi în diferite intervale de oră. Primul val de start s-a dat la 9.20. Cinci spartani și-au dat startul la proba de Spartan Super, unde au atins, ca și echipă, un loc binemeritat pe podiu, pe locul 3. Am avut, deci, ocazia de a-i susține pe spartanii, ce se luptau eroic cu obstacolele din cele mai grele: cățărare pe frânghie, târâș sub sârmă ghimpată, cărarea sacului cu nisip pe o pârtie de schi (în sus și înapoi), cățărare pe monkey bars, aruncarea cu sulița, etc. Eram în extaz dar totodată tremuram de frică și emoții văzând sportivii care-și luau startul din acea dimineață, până la ora 15.00, când aveam eu startul. Am trăit vibe-ul acela de Sparta Race pe deplin. Pe parcurs făceam multe încălziri împreună cu ceilalți spartani ce se pregăteau de start. Urmăream și trăgeam cu ochiul la trucurile ce se putea învăța la obstacole. Timpul a trecut de parcă nici nu era, și deja mă aflam la linia de start cu o cunoștință din echipă, cu Elena si soțul ei Kary.

Ne-am luat startul împreună iar sufletul meu de parcă s-a relaxat cu totul. Am savurat fiecare pas de alergare și eram gata pentru fiecare obstacol, fie ele oricum… Mi-am zis: o să fie super, o să mă distrez de minune. Burpeesurile începeau să-mi meargă, deci o să fie distracție. N-am pornit cu sprint, nici nu puteam. Eram mult prea relaxată și axată pe amintiri (din copilărie) și distracție. Primul obstacul mi s-a părut deja greu (trebuia sărit peste trei baloți rotunzi de fân, consecutiv), dar deja simțeam zâmbetul pe buze. Începuse …

Înaintam bucuroasă și luam obstacolele cu bucurie, dar și atenție. Un obstacol de care îmi era frică mi-a ieșit de minune (prima cățărare pe monkey bar) și mi-a dat o încredere mare, ce n-am avut niciodată în legătură cu această cursă. Desigur, cățărarea pe frânghie nu mi-a ieșit, dar cele treizeci de burpeesuri le-am făcut cu gândul că nu renunț la această probă, și o să înfrâng odată frânghia: o să învăț să mă cațăre pe ea (mi-am jurat). Pe parcurs am căzut în fund, am mai făcut de 3×30 de burpeesuri penalizare, dar proba de echilibru mi-a ieșit. Precum și multe altele. Am întâlnit iarăși oameni faini, am conversat cu concurenți aflându-se tot pentru prima dată acolo, iar la final am întâlnit pe cineva, care și-a luat timpul să-mi facă o înregistrare a unei probe nu tocmai ușoare.

De data aceasta am avut o competiție cum n-am mai avut. Mi-a părut rău că a fost alergare atât de puțină, dar spre final eram totuși epuizată de forța mare ce mi-a solicitat trupul, pe moment. Însă această epuizare a fost în continuare de moment, a doua zi neavând febră musculară nicăieri. Am simțit doar un fel de incomoditate în zona mușchilor de la spate, umeri și brațe. Deci stresul și frica au fost doar profesori de antrenament.

Pentru mine acest concurs a însemnat copilăria mea, eu având o copilărie mai aventuroasă, mai sălbatică (din fericire). A însemnat distracție multă, posibilitate pentru a face cunoștințe. A însemnat continuitate și voință și mai mare. O experiență ce mi-a dat ocazia să mă cunosc mai bine, să-mi întâlnesc defectele, și să învăț despre spiritul colectiv sportiv. A însemnat să-mi regăsesc forța interioară și puterea de a focusa în clipele cele mai grele (de ex. la proba de cărat sacul de 18 kg pe pârtia de schi).

Am multe de mulțumit, și mă simt atât de împlinită, de bogată participând la Spartan Race Romania. Sper să fie și o continuitate a mea în acest concurs, și să devin și eu un Spartan Trifecta & Trailfecta. Știu: pentru aceste scopuri sunt multe de antrenat, și mai multe de învățat. Însă pe parcurs, parcă devin un alt om, cu un alt unghi de vedere și, printre altele, alte priorități.

Recomand alergarea pe teren accidentat de la Sparta Trail Run 10k tuturor care au o experiență chiar și minimă în alergat. Iar proba de Spartan Sprint este pentru persoanele care au spirit de aventură, nu se tem de murdărie, și doresc să facă parte din comunitatea de spartani. Pentru cei care sunt cât de cât antrenați și vor să-și testeze puterea fizică și mentală. Dificultatea la proba de Sprint, este și aici, medie.

Mulțumiri în special pentru cei care m-au suportat în mașinile lor: Júlia și Zsolt; Nina și Kary; Mihaela și Sergiu; Adi, Dragoș și Anca. Mulțumesc lui Claudiu și tot ce mi-a oferit prin sala de sport și antrenamente. Pentru persoanele de la Bate Toaca și sfatul, produsele lor Sponser (rămân datoare, sper nu pentru mult timp).

Mulțumiri multe se duc către cei care s-au gândit la mine în acel sfârșit de săptămână și m-au susținut prin rugăciunile lor, mesaje de încurajare și convorbiri.

Mulțumesc Spartan Race Romania care mi-a dat ocazia să cresc, să cad, ca apoi iar să zbor spre înălțimi. A fost un vis frumos, împlinit.